Trivialitate în artă sau arta trivială?

Mă obsedează o idee, cu două accepții recunosc, ambele la fel de interesante: trivialul in artă și/ sau arta trivială. In prima situație este mult mai la îndemînă de speculat, asemănător esteticii urâtului. Dacă acceptăm trivialitatea ca pe o categorie estetică. Nu mă refer neapărat la obscenitate, desi ar putea să intre si aceasta. Dacă se depune conceptul ca si tematică intr-o operă de artă, exploatându-se, dacă artistul se folosește de modalitati de abordare care scot in evidentă trivialul, dacă, deci discursul estetic este sortit aprioric sa atingă conceptul de trivial, este in ordine... 
Ce poti sa faci insa cu arta trivială ? Și mă întreb acest lucru gândindu-mă la mulțimea postărilor pe Facebook : imagini, stări, producții mai ales literare... Trivialitatea in sensul de platitudine ridicolă, jenantă, banalitate si nonvaloare... Imagini cu ingerasi si fluturasi sau imagini pretentioase care nu exprimă nimic, care „ nu au personalitate” ( cum a zis cineva), dar si texte ale căror autori sunt bine intenționați : ei aduc cele mai frumoase si sensibile cuvinte : soare, lună, stele, ingeri, nori, fluturi, fecioare, plete, iubire, lacrimă... In contextul literar actual, la gradul de evolutie al creatiei artistice moderne, evident că acestea devin rizibile. Si aceasta -mai ales- din cauza lipsei de cultura corectă (sic) a autorului... Cum se pot evita astfel de emanații? Mărturisesc că de câte ori postez mă gândesc la mesajul pe care il transmit celor care privesc postarea... Mă gandesc la empatii estetic-emotionale... Uneori am emoții... alteori nu am motive să am emoții... Gândim toți la fel? De ce sunt rafturile librăriilor pline cu astfel de emanații triviale, de ce sunt editurile asaltate ( unele si acceptă) cu astfel de producții? Literatura romană a primit un uppercut și-și caută dinții înmuguriți în țărână...când îi adunăm? sau, mai bine zis, cine îi adună?

Intre estetic și non-estetic

Marcel Duchamp mă intrigă şi mă fascinează –şi sunt convinsă că nu sunt în capătul unui drum neumblat în perceperea acestei antitetice manifestări. Incercările mele literare au curaj să se lovească la propriu de toate obiectele pentru că, odată cu “ Un nud coborând scara”, un ceas mi s-a răsucit în cap si, v-ati prins, nu este vorba despre un ceas care să măsoare timpul. Spuneam că sunt contrariată şi vrăjită pentru că, odată cu Marcel Duchamp graniţa care demarca eticul de estetic s-a şters si societatea a năvălit în artă fără a avea bilet de voie sau ştampilă cu semnul “art”. Distincţia între artă şi non-artă se face mai greu, opera de artă- sau ceea ce am sedimentat noi în numele esteticului după criterii indubitabile de-a lungul timpului- parcă ar fi fost făcută în cel mai fin nisip apoi trecându-se cu grijă cu mâna peste (şi am în memoria vizuală depozitată o pictură a unei artiste contemporane ucrainene, o imagine abstractă care sugerează nisipul dintr-o clepsidră). Obsesia pentru modernism poate merge până la a considera opera de artă un pisoar pur şi simplu căruia i se poate pune titlul “ Fântâna”. De la Duchamp distincţia între artă şi non artă tremură pe graniţa de demarcare şi eu, consumatorul, sunt fie uluit, fie retrograd, fie îmbrăţişez prea uşor ideea. Eu, personal, fac echilibristică. Puţin mă interesează criticile (ale unei persoane neconsumatoare de conotaţie sau ale vreunui estet). Gandiţi-vă cum sună o observaţie legată de figurile de stil sau de forma fixă în poezie sau reproşul că un pictor trasează tuşe nervoase- făcute de un consumator venit din zona pur etică. Pentru mine orice incercare de influenţare ar fi zadarnică : delimitarea între estetic şi non-estetic nu este decât un rezultat al deciziei libere. 

                                                  Marcel Duchamp - "Nude descending a staircase"