Sentimentul gerunziu

    M-am gândit de multe ori, în timpul predării modului gerunziu la clasă, la dilatarea timpului acțiunii verbului terminat în „-ind”. Sentimentul că se unește prezentul cu viitorul ducându-se mult mai departe, nefiind nimic static, ci simțind cum lumina „fiind”-ului curge repede, atât de repede, încât nu o vedem, dar noi știm că ea curge, făcând sentimentul că acest mod, gerunziu, te face contemporan cu tot ceea ce există și va exista din momentul în care îl pronunți. Percepția atât a prezentului, cât și a viitorului continuu poate să dihotomizeze, exact la trecerea ambiguă dintre faliile lor, creând ceea ce Giorgio Agamben numea „ tema vertebrelor rupte ale veacului și a sudării lor”, care cade în sarcina individului, fiind în același timp o misiune paradoxală, neputându-se împlini. De aceea există un sentiment al gerunziului, modul acesta care nu degeaba este nepersonal, golit, scuturat de orice persoană, odată rostit, devine timp și poate să aibă relativitatea pe care o vrea, dându-ne nouă senzația că acțiunea verbului, oricare ar fi ea, nu poate să treacă, și, pentru cei sensibili, dând, de ce nu, sentimentul veșniciei. Nu m-am abținut niciodată să compar muzica sferelor creată de proiecția unui verb la gerunziu, cu o sculptură desprinsă de mâna creatorului ei și căpătând o proiecție a moleculelor care dislocă aerul în mod particular. Pentru o clipă, se imortalizează forma și sensul implicit, deținut atât de sensul ca un megafon care proiectează ecouri nesfârșite ale gerunziului, cât și de carnea aparent încremenită a materiei sculpturii, devenită un corp al mereului, raportându-se la orice în veac și peste veac, dar și înainte de veac, indiferent de momentul în care a fost creată. Între creație și mântuire, între mântuire și creație sau, în spirit modern (contemporan), între creația-mântuire și mântuirea-creație, gerunziul și sculptura pot fi contemporane cu orice și cu oricine din prezent, trecut și viitor. În același timp, ele nu sunt împietrite în sensul de moarte, nu sunt nici nemuritoare, ci doar se află într-un fiind neîncetat, cât va fi fiind.
   Uneori îndrăznesc să-i întreb pe elevii mei dacă percep sentimentul acesta al gerunziului și, după ce neliniștea creată se transformă, de spaimă, într-o liniște deconotativă și acută, trec mai departe, la modul supin, mereu și mereu. Sunt o caracatiță! Am o mie de brațe cu care arunc sensurile în sus, ca să pot să le prind mai bine! Într-un fiind.

Ca un glonț singurătatea trecu

    Lumea este plină de suferință, pentru că așa este lumea... Și noi, cu toții, suntem lumea și, uneori, întindem cu teamă mâna spre colăcelul care ni se oferă peste singurătate, acela pentru sufletul nostru viu. Mușcăm din el ca să ne astâmpărăm foamea, oricare ar fi ea: foamea concretă, foamea de semeni, foamea de dreptate, foamea de artă, foamea de libertate... Singurătatea (ca și moartea) rămâne în noi de când ne naștem... 

    Mă gândesc la singurătatea celui care stă într-o locuință civilizată, mimând firescul condiției de om social, in timp ce singurătatea îl mângăie pe pielea tristă... Mă gândesc la singurătatea celui care doarme pe sub pașii trecătorilor, ținând în brațe o conductă caldă, la singurătatea celui care privește într-o gară călătorii, nederanjând pe nimeni, neașteptând niciun tren, doar stând în sala de așteptare, uitându-se speriat să nu fie dat afară de la căldură. Unii au o locuință, alții, nu mai au loc nici în propriul corp. Și totuși, nu poți recunoaște ușor un om singur…