Intre estetic și non-estetic

Marcel Duchamp mă intrigă şi mă fascinează –şi sunt convinsă că nu sunt în capătul unui drum neumblat în perceperea acestei antitetice manifestări. Incercările mele literare au curaj să se lovească la propriu de toate obiectele pentru că, odată cu “ Un nud coborând scara”, un ceas mi s-a răsucit în cap si, v-ati prins, nu este vorba despre un ceas care să măsoare timpul. Spuneam că sunt contrariată şi vrăjită pentru că, odată cu Marcel Duchamp graniţa care demarca eticul de estetic s-a şters si societatea a năvălit în artă fără a avea bilet de voie sau ştampilă cu semnul “art”. Distincţia între artă şi non-artă se face mai greu, opera de artă- sau ceea ce am sedimentat noi în numele esteticului după criterii indubitabile de-a lungul timpului- parcă ar fi fost făcută în cel mai fin nisip apoi trecându-se cu grijă cu mâna peste (şi am în memoria vizuală depozitată o pictură a unei artiste contemporane ucrainene, o imagine abstractă care sugerează nisipul dintr-o clepsidră). Obsesia pentru modernism poate merge până la a considera opera de artă un pisoar pur şi simplu căruia i se poate pune titlul “ Fântâna”. De la Duchamp distincţia între artă şi non artă tremură pe graniţa de demarcare şi eu, consumatorul, sunt fie uluit, fie retrograd, fie îmbrăţişez prea uşor ideea. Eu, personal, fac echilibristică. Puţin mă interesează criticile (ale unei persoane neconsumatoare de conotaţie sau ale vreunui estet). Gandiţi-vă cum sună o observaţie legată de figurile de stil sau de forma fixă în poezie sau reproşul că un pictor trasează tuşe nervoase- făcute de un consumator venit din zona pur etică. Pentru mine orice incercare de influenţare ar fi zadarnică : delimitarea între estetic şi non-estetic nu este decât un rezultat al deciziei libere. 

                                                  Marcel Duchamp - "Nude descending a staircase"