Sentimentul gerunziu

    M-am gândit de multe ori, în timpul predării modului gerunziu la clasă, la dilatarea timpului acțiunii verbului terminat în „-ind”. Sentimentul că se unește prezentul cu viitorul ducându-se mult mai departe, nefiind nimic static, ci simțind cum lumina „fiind”-ului curge repede, atât de repede, încât nu o vedem, dar noi știm că ea curge, făcând sentimentul că acest mod, gerunziu, te face contemporan cu tot ceea ce există și va exista din momentul în care îl pronunți. Percepția atât a prezentului, cât și a viitorului continuu poate să dihotomizeze, exact la trecerea ambiguă dintre faliile lor, creând ceea ce Giorgio Agamben numea „ tema vertebrelor rupte ale veacului și a sudării lor”, care cade în sarcina individului, fiind în același timp o misiune paradoxală, neputându-se împlini. De aceea există un sentiment al gerunziului, modul acesta care nu degeaba este nepersonal, golit, scuturat de orice persoană, odată rostit, devine timp și poate să aibă relativitatea pe care o vrea, dându-ne nouă senzația că acțiunea verbului, oricare ar fi ea, nu poate să treacă, și, pentru cei sensibili, dând, de ce nu, sentimentul veșniciei. Nu m-am abținut niciodată să compar muzica sferelor creată de proiecția unui verb la gerunziu, cu o sculptură desprinsă de mâna creatorului ei și căpătând o proiecție a moleculelor care dislocă aerul în mod particular. Pentru o clipă, se imortalizează forma și sensul implicit, deținut atât de sensul ca un megafon care proiectează ecouri nesfârșite ale gerunziului, cât și de carnea aparent încremenită a materiei sculpturii, devenită un corp al mereului, raportându-se la orice în veac și peste veac, dar și înainte de veac, indiferent de momentul în care a fost creată. Între creație și mântuire, între mântuire și creație sau, în spirit modern (contemporan), între creația-mântuire și mântuirea-creație, gerunziul și sculptura pot fi contemporane cu orice și cu oricine din prezent, trecut și viitor. În același timp, ele nu sunt împietrite în sensul de moarte, nu sunt nici nemuritoare, ci doar se află într-un fiind neîncetat, cât va fi fiind.
   Uneori îndrăznesc să-i întreb pe elevii mei dacă percep sentimentul acesta al gerunziului și, după ce neliniștea creată se transformă, de spaimă, într-o liniște deconotativă și acută, trec mai departe, la modul supin, mereu și mereu. Sunt o caracatiță! Am o mie de brațe cu care arunc sensurile în sus, ca să pot să le prind mai bine! Într-un fiind.

Ca un glonț singurătatea trecu

    Lumea este plină de suferință, pentru că așa este lumea... Și noi, cu toții, suntem lumea și, uneori, întindem cu teamă mâna spre colăcelul care ni se oferă peste singurătate, acela pentru sufletul nostru viu. Mușcăm din el ca să ne astâmpărăm foamea, oricare ar fi ea: foamea concretă, foamea de semeni, foamea de dreptate, foamea de artă, foamea de libertate... Singurătatea (ca și moartea) rămâne în noi de când ne naștem... 

    Mă gândesc la singurătatea celui care stă într-o locuință civilizată, mimând firescul condiției de om social, in timp ce singurătatea îl mângăie pe pielea tristă... Mă gândesc la singurătatea celui care doarme pe sub pașii trecătorilor, ținând în brațe o conductă caldă, la singurătatea celui care privește într-o gară călătorii, nederanjând pe nimeni, neașteptând niciun tren, doar stând în sala de așteptare, uitându-se speriat să nu fie dat afară de la căldură. Unii au o locuință, alții, nu mai au loc nici în propriul corp. Și totuși, nu poți recunoaște ușor un om singur…

Pe (contra)sens

     Uf, o zi cu multă treabă! M-am apucat să fac curat în dicționarul de expresii și locuțiuni...      Mi-am pus scaun la cap și mi-am dat seama. Apoi am băgat în seamă luna de pe cer, a avut loc cu chiu cu vai, am prins aripi și mi-a zburat gândul. N-am stat mult cu capul în nori, mi-am prins capul pe umăr și mi-am luat picioarele la spinare. Am săpat groapa altuia și am căzut în ea, acolo însă, mi-au sfârâit călcâiele, prin urmare, m-am îmbătat cu apă rece ca să sting focul, pentru că pusesem paie pe foc. Pe loc mi-au venit toți dracii pe nepusă masă, care au început să-mi scoată ochii. Neștiind pe ce cale să apuc (și de frică să nu dau colțu’), am pus-o de mămăligă. Dacă tot eram în bucătărie, mi-am bătut capul ca să-mi aduc aminte ce-am avut și ce-am pierdut: spărgătorul de nuci! Mi-am întors buzunarele pe dos și am scos o nucă, apoi am dat cu nuca în perete până am văzut stele verzi. Cioc-cioc! în tâmplă, mi-am deschis băierele inimii și, netam-nesam, mi-a venit mintea la cap: trebuie să bag în seamă și arta, așa că am făcut foarfeca și m-am pus să tai frunze la câini. Între timp, s-a pus ploaia pe intenția mea și, pentru că stam ca pe jar, m-am răcorit, înotând vârâtă într-un colac de salvare. În pomul cu frunze de dat la câini era o pupăză, și, cum eu eram omul potrivit la locul potrivit, am pus colac peste pupăză. Toate astea m-au scos din minți, așa că, plină de nervi, am bătut câmpii. La un moment dat, mi-am dat seama că totul este inutil! prin urmare, am rămas cu gura căscată. Mi-a dat prin minte să-mi fac felul… Inițial, i-am dat cu tifla, mai apoi însă, m-am dat peste cap, m-am făcut pasăre, am scos limba, cu sufletul la gură mi-am luat pușchea de pe limbă, m-am pus eu pe limbă și am așteptat … pentru că, nu-i așa?! fiecare pasăre pe limba ei piere… 



                                                            linda vachon
                                                  

„ Să trăiești cu numele!”, în rest, poți să mori!

   Despre expresivitatea limbii române se poate vorbi mult și nuanțat, contextual sau în metalimbaj, de la poezie și până la bogăția semantică a expresiilor populare. Unele construcții sunt noi și țin de talentul autorului în a imagina asocieri de cuvinte care să ducă la sugestii inedite, alte construcții s-au format de-a lungul timpului în limba română, în paralel cu evoluția ei și le recunoaștem analogiile cu semnificațiile lexematice primare, care, asociate, au creat sensuri figurate. Cine nu recunoaște frumusețea construcției „ a fi cu capul în nori” sau „ a-și lua picioarele la spinare” sau „om cu scaun la cap”?! Ele însă au statut de locuțiuni specifice limbii române, așa cum întâlnim în fiecare limbă și care ne dau atâta bătaie de cap în momentul traducerii...
   Acest aspect nu înseamnă a avea dreptul să siluiești limba română în numele expresivității ei. De curând, calendarul creștin-ortodox a notat sărbătoarea „Sfîntului Gheorghe”, prilej pentru toți românii care poartă numele sfântului, să se bucure de această zi, prilej și pentru rude, prieteni și cunoștințe de a le ura să trăiască ani mulți. Cam de un an am observat o urare nouă, care m-a uimit prin asocierea termenilor dar și prin ambiguitatea sensului pe care îl primește: „ Să trăiești cu numele!”. Cum adică „ Să trăiești cu numele”? Adică să nu prea trăiești, cel care urează se preface că îi dorește sărbătoritului ani mulți doar de formă? Până la urmă, sintagma capătă acest sens... În afara faptului că sună atât de forțat, chinuitor pentru sinestezicul, plasticitatea limbii române! De mirare este, în același timp, că urarea este făcută și de oameni ce par instruiți, cu pretenții culturalicești, dar care dau dovadă de o crasă lipsă de imaginație și de o alarmantă lipsă de simț al limbii! Așa asociere de cuvinte te duce cu gândul la construcțiile greoaie ale perioadei cronicărești (dar pentru Dumnezeu! suntem în secolul XXI!)! Chiar și limbajul arid și sec, uneori dur al cronicarilor avea o justificare: coordonatele istorice și temporale, izvoarele sărace etc.
   Este clar că lipsa de bun simț al limbii și de bun gust al exprimării face un deserviciu limbii române, cred eu, nu ne putem permite s-o siluim!
  Pe de altă parte, sunt convinsă că sintagma asta nefericită va intra, într-un viitor apropiat, în alcătuirea unui dicționar argotic. Pentru că e „șmecheră”, sună „mișto”! Și pentru că „În șes, la ieșitu hațului tătărăscu înainte, pieste Bahluiu, n-au ieșitu de la dînșii la hațu nime” ( Mironu Costin)

Trivialitate în artă sau arta trivială?

Mă obsedează o idee, cu două accepții recunosc, ambele la fel de interesante: trivialul in artă și/ sau arta trivială. In prima situație este mult mai la îndemînă de speculat, asemănător esteticii urâtului. Dacă acceptăm trivialitatea ca pe o categorie estetică. Nu mă refer neapărat la obscenitate, desi ar putea să intre si aceasta. Dacă se depune conceptul ca si tematică intr-o operă de artă, exploatându-se, dacă artistul se folosește de modalitati de abordare care scot in evidentă trivialul, dacă, deci discursul estetic este sortit aprioric sa atingă conceptul de trivial, este in ordine... 
Ce poti sa faci insa cu arta trivială ? Și mă întreb acest lucru gândindu-mă la mulțimea postărilor pe Facebook : imagini, stări, producții mai ales literare... Trivialitatea in sensul de platitudine ridicolă, jenantă, banalitate si nonvaloare... Imagini cu ingerasi si fluturasi sau imagini pretentioase care nu exprimă nimic, care „ nu au personalitate” ( cum a zis cineva), dar si texte ale căror autori sunt bine intenționați : ei aduc cele mai frumoase si sensibile cuvinte : soare, lună, stele, ingeri, nori, fluturi, fecioare, plete, iubire, lacrimă... In contextul literar actual, la gradul de evolutie al creatiei artistice moderne, evident că acestea devin rizibile. Si aceasta -mai ales- din cauza lipsei de cultura corectă (sic) a autorului... Cum se pot evita astfel de emanații? Mărturisesc că de câte ori postez mă gândesc la mesajul pe care il transmit celor care privesc postarea... Mă gandesc la empatii estetic-emotionale... Uneori am emoții... alteori nu am motive să am emoții... Gândim toți la fel? De ce sunt rafturile librăriilor pline cu astfel de emanații triviale, de ce sunt editurile asaltate ( unele si acceptă) cu astfel de producții? Literatura romană a primit un uppercut și-și caută dinții înmuguriți în țărână...când îi adunăm? sau, mai bine zis, cine îi adună?

Intre estetic și non-estetic

Marcel Duchamp mă intrigă şi mă fascinează –şi sunt convinsă că nu sunt în capătul unui drum neumblat în perceperea acestei antitetice manifestări. Incercările mele literare au curaj să se lovească la propriu de toate obiectele pentru că, odată cu “ Un nud coborând scara”, un ceas mi s-a răsucit în cap si, v-ati prins, nu este vorba despre un ceas care să măsoare timpul. Spuneam că sunt contrariată şi vrăjită pentru că, odată cu Marcel Duchamp graniţa care demarca eticul de estetic s-a şters si societatea a năvălit în artă fără a avea bilet de voie sau ştampilă cu semnul “art”. Distincţia între artă şi non-artă se face mai greu, opera de artă- sau ceea ce am sedimentat noi în numele esteticului după criterii indubitabile de-a lungul timpului- parcă ar fi fost făcută în cel mai fin nisip apoi trecându-se cu grijă cu mâna peste (şi am în memoria vizuală depozitată o pictură a unei artiste contemporane ucrainene, o imagine abstractă care sugerează nisipul dintr-o clepsidră). Obsesia pentru modernism poate merge până la a considera opera de artă un pisoar pur şi simplu căruia i se poate pune titlul “ Fântâna”. De la Duchamp distincţia între artă şi non artă tremură pe graniţa de demarcare şi eu, consumatorul, sunt fie uluit, fie retrograd, fie îmbrăţişez prea uşor ideea. Eu, personal, fac echilibristică. Puţin mă interesează criticile (ale unei persoane neconsumatoare de conotaţie sau ale vreunui estet). Gandiţi-vă cum sună o observaţie legată de figurile de stil sau de forma fixă în poezie sau reproşul că un pictor trasează tuşe nervoase- făcute de un consumator venit din zona pur etică. Pentru mine orice incercare de influenţare ar fi zadarnică : delimitarea între estetic şi non-estetic nu este decât un rezultat al deciziei libere. 

                                                  Marcel Duchamp - "Nude descending a staircase"