Mă obsedează o idee, cu două accepții recunosc, ambele la fel de interesante: trivialul in artă și/ sau arta trivială. In prima situație este mult mai la îndemînă de speculat, asemănător esteticii urâtului. Dacă acceptăm trivialitatea ca pe o categorie estetică. Nu mă refer neapărat la obscenitate, desi ar putea să intre si aceasta. Dacă se depune conceptul ca si tematică intr-o operă de artă, exploatându-se, dacă artistul se folosește de modalitati de abordare care scot in evidentă trivialul, dacă, deci discursul estetic este sortit aprioric sa atingă conceptul de trivial, este in ordine...
Ce poti sa faci insa cu arta trivială ? Și mă întreb acest lucru gândindu-mă la mulțimea postărilor pe Facebook : imagini, stări, producții mai ales literare... Trivialitatea in sensul de platitudine ridicolă, jenantă, banalitate si nonvaloare... Imagini cu ingerasi si fluturasi sau imagini pretentioase care nu exprimă nimic, care „ nu au personalitate” ( cum a zis cineva), dar si texte ale căror autori sunt bine intenționați : ei aduc cele mai frumoase si sensibile cuvinte : soare, lună, stele, ingeri, nori, fluturi, fecioare, plete, iubire, lacrimă... In contextul literar actual, la gradul de evolutie al creatiei artistice moderne, evident că acestea devin rizibile. Si aceasta -mai ales- din cauza lipsei de cultura corectă (sic) a autorului... Cum se pot evita astfel de emanații? Mărturisesc că de câte ori postez mă gândesc la mesajul pe care il transmit celor care privesc postarea... Mă gandesc la empatii estetic-emotionale... Uneori am emoții... alteori nu am motive să am emoții... Gândim toți la fel? De ce sunt rafturile librăriilor pline cu astfel de emanații triviale, de ce sunt editurile asaltate ( unele si acceptă) cu astfel de producții? Literatura romană a primit un uppercut și-și caută dinții înmuguriți în țărână...când îi adunăm? sau, mai bine zis, cine îi adună?
