Lumea este plină de suferință, pentru că așa
este lumea... Și noi, cu toții, suntem lumea și, uneori, întindem cu teamă mâna
spre colăcelul care ni se oferă peste singurătate, acela pentru sufletul
nostru viu. Mușcăm din el ca să ne astâmpărăm foamea, oricare ar fi ea:
foamea concretă, foamea de semeni, foamea de dreptate, foamea de artă, foamea
de libertate... Singurătatea (ca și moartea) rămâne în noi de
când ne naștem...
Mă gândesc la singurătatea celui care stă într-o
locuință civilizată, mimând firescul condiției de om social, in timp ce
singurătatea îl mângăie pe pielea tristă... Mă gândesc la singurătatea celui care doarme pe sub pașii trecătorilor, ținând în
brațe o conductă caldă, la singurătatea celui care privește într-o gară
călătorii, nederanjând pe nimeni, neașteptând niciun tren, doar stând în sala
de așteptare, uitându-se speriat să nu fie dat afară de la căldură. Unii au o
locuință, alții, nu mai au loc nici în propriul corp. Și totuși, nu poți
recunoaște ușor un om singur…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu